Cristian Popescu (1959 - 1995), el poeta olvidado

No suelo traducir literatura moderna o contemporánea, pero no pude resistir al encanto de este poeta olvidado. Hay aquí una pequeña muestra de su magia:

Cristian Popescu (1959-1995)

Antiportret (Cristian Popescu, 1959-1995)

Nu, doamne. Nici mai, nici chiar, nici foarte. Şi nici măcar Popescu. Nu. Nici măcar atât. Să stai, aşa, şi să munceşti la creşterea părului şi-a unghiilor tale, să lucrezi la curgerea boabelor de sudoare şi, mai ales, la curgerea lacrimilor. Şiroi.

Numai să stai. Nemişcat. Şi să-ţi albească părul pe-o singură parte. Arătând răsăritul. Să-mi albească firele din cap doar pentru că m-au tras înger-îngeraşii Dumitale de ele, doar aşa, că mi-au tras gândurile de păr - nu prea tare - cum tragi păpuşile de sfori ca să se bucure copiii. Numai de-asta să-mi albească firele, Doamne. Arătând răsăritul.

Antirretrato (Cristian Popescu, 1959-1995)

No, señor. Ni más, ni justo, ni muy. Ni siquiera Popescu. No. Ni esto siquiera. Estar así y trabajar al crecimiento de tu pelo y de tus uñas, trabajar al fluir de las gotas de sudor y, sobre todo, al fluir de las lágrimas. A chorros.

Estar solamente. Inmóvil. Y que tu pelo encanezca por un lado sólo. Mostrando el orto. Que me encanezcan los pelos solamente porque Tus ángeles-angelitos me hayan tirado de ellos, nada más, porque mis pensamientos me hayan tirado del pelo – no muy fuerte – como se tiran los títeres de las cuerdas para que se alegren los niños. Que por eso sólo se me encanezcan los pelos, Señor. Mostrando el orto.