Oda (en metro antiguo) - un poema de Mihai Eminescu

Un pequeño homenaje a Eminescu, el día que celebramos su 166 aniversario.

Odă (în metru antic) 

Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;

Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,

Ochii mei nălţam visători la steaua

Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,

Suferinţă tu, dureros de dulce.

Până-n fund băui voluptatea morţii

Ne-ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,

Ori ca Hercul înveninat de haina-i;

Focul meu a-l stinge nu pot cu toate

Apele mării.

De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet,

Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări.

Pot să mai re-nviu luminos din el ca

Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii tulburători din cale,

Vino iar în sân, nepăsare tristă;

Ca să pot muri liniştit, pe mine

Mie redă-ma!

Oda (en metro antiguo)

No pensé que algún día aprendería a morir;

Joven para siempre, envuelto en mi capa,

Mis ojos soñadores alzaba a la estrella

De la soledad.

Cuando de repente te cruzaste en mi camino,

Tú, sufrimiento, con tu dulce dolor.

Hasta el fondo sorbí el deleite de la despiadada

Muerte.

Desolado me estoy quemando vivo como Neso,

O como Heracles envenenado por su ropa;

Mi fuego no puedo apagarlo ni con todas

Las aguas del mar.

Consumido por mi propio sueño me lamento,

En mi propia hoguera me derriten las llamas.

Podré resucitar otra vez luminoso como

El ave Fénix?

Desapareced, seductores ojos, de mi camino,

Vuelve a mí, triste indiferencia;

Para que pueda morir en paz, ¡devuelve mi ser

A sí mismo!