Un pequeño homenaje a Eminescu, el día que celebramos su 166 aniversario.
Odă (în metru antic)
Nu credeam
să-nvăţ a muri vreodată;
Pururi
tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam
visători la steaua
Singurătăţii.
Când deodată
tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă
tu, dureros de dulce.
Până-n
fund băui voluptatea morţii
Ne-ndurătoare.
Jalnic ard
de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul
înveninat de haina-i;
Focul meu
a-l stinge nu pot cu toate
Apele
mării.
De-al meu
propriu vis mistuit mă vaiet,
Pe-al meu
propriu rug, mă topesc în flăcări.
Pot să mai
re-nviu luminos din el ca
Pasărea
Phoenix?
Piară-mi
ochii tulburători din cale,
Vino iar
în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot
muri liniştit, pe mine
Mie redă-ma!
Oda (en metro antiguo)
No pensé que algún día aprendería a morir;
Joven para siempre, envuelto en mi capa,
Mis ojos soñadores alzaba a la estrella
De la soledad.
Cuando de repente te cruzaste en mi camino,
Tú, sufrimiento, con tu dulce dolor.
Hasta el fondo sorbí el deleite de la despiadada
Muerte.
Desolado me estoy quemando vivo como Neso,
O como Heracles envenenado por su ropa;
Mi fuego no puedo apagarlo ni con todas
Las aguas del mar.
Consumido por mi propio sueño me lamento,
En mi propia hoguera me derriten las llamas.
Podré resucitar otra vez luminoso como
El ave Fénix?
Desapareced, seductores ojos, de mi camino,
Vuelve a mí, triste indiferencia;
Para que pueda morir en paz, ¡devuelve mi ser
A sí mismo!